Diferente

Ce m-a facut sa scriu postul acesta, a fost o scena din parc, care mi-a aratat o data in plus cine sunt si de unde vin, si m-a pus pe ganduri din nou. Nu este prima data cand se intampla sa raman pe ganduri, sa fac comparatie la ce vad aici cu ceea ce vedeam in parcurile din Romania, si nu numai atat. Consider ca a fi martora la modul cum unii parinti de aici relationeaza cu copiii lor, este pentru mine o lectie, o lectie de a fi mai buna, mai rabdatoare, mai empatica daca pot spune asa cu propriii mei copii.
Azi, in parc era o bona, in varsta de aproximativ 60 de ani, cu doi copii, un baietel de vreo 4-5 ani si o fetita de varsta lui Victor. Nu mai discut aici de cat de frumos se adresa bona copiilor ci de rabdarea de care dadea dovada. Baietelul cel mare se catara pe niste bare de fier paralele ce contineau niste cercuri tot de fier montate intre cele doua bare astfel in cat se forma ca o scara ce ducea catre tobogan. Bineinteles ca era destinata copiilor mai mari insa surioara lui dorea sa il imite si sa intre si ea prin acele cercuri , sa urce pana sus la fel ca fratele mai mare. Bona i-a spus prima data fetite "nu e pentru tine, draga mea, esti prea mica pentru asta" insa fetita a insistat si atunci bona a luat copilul in brate si a ajutat-o sa se strecoare prin fiecare cerc pana sus, incet incet si cu oarecare dificultate mai ales pentru bona, insa cu multa rabdare. Cercurile erau destul de multe la numar. A facut asta de vreo 3 ori la dorinta fetitei apoi i-a spus ca nu mai poate ca e dificil pentru ea. Imiediat m-am vazut pe mine cum i-am spus lui Victor cand si el a vrut sa se bage pe acolo, cu cateva zile in urma ca nu are voie acolo si gata, punct, pe un ton oricum total diferit de al bonei, nu la fel de bland ca al ei dar nici tipat. Am simtit ca mai am atat de multe de invatat despre modul cum ar trebui sa relationez cu copiii mei, lectie primita de la aceasta doamna in varsta. Apoi gandul m-a dus la scenele de violenta la care am asistat la locurile de joaca din Romania, si aici nu vorbesc de ton ridicat ci de vorbit urat copilului pana la lovit.
Am mai primit multe alte lectii de la vecina noastra Alison, cea care are 4 copii, o fetita in clasa cu Liviu, o fetita de varsta lui Victor, si inca 2 baieti de 6, respectiv 4 ani. Ne intalneam anul trecut mai des, acum ne mai vedem la scoala sau pe drumul spre scoala. De fiecare data ma uimeste tonul blajin cu care le vorbeste copiilor si rabdarea de care da dovada. Ma uit la mine si ma vad cum uneori plina de nervi mai tip la copii, boscorodesc, bufnesc si trantesc. Pe ea nu am vazut-o niciodata nervoasa, si desi are 4 copii de crescut si nu 2 ca mine, nu are nici bona, nici menajera iar parintii nu vin sa ii plimbe copiii sau sa ii gateasca asa cum se obisnuieste prin Romania. Cel putin mama a venit cand l-am nascut pe Liviu si a stat 2 saptamani cu noi, apoi venea frecvent si imi gatea cand Liviu era mic, ca eu eram "ocupata, obosita". Aici nu se practica asta. E adevarat Alison apeleaza uneori la parintii ei sa stea cu copiii, dar destul de rar, in situatii de exceptie. Si de unde atata rabdare si blandete, cum poate sa se descurce cu toate? Eu deja ma enervasem cand in timp ce ne indreptam spre scoala, chiar pe trecerea de pietoni, pustiul ei se misca precum melcul de incet si pusese capul pe bicicleta mergand pe langa ea si mimand ca doarme. Eu as fi tipat un pic la el "hai mai copile misca-te odata!". Insa ea foarte blajin i-a zis ceva de genul "dragule, grabeste-te!"
Apoi o alta diferenta consta in atitudinea (relaxata sau stresata/tematoare) fata de anumite actiuni ale copilului.
De exemplu la scoala la Liviu este un playground cu un tobogan mare, pentru copii marisori. La inceput se urca niste trepte ca niste platforme late, metalice, dupa aceea e ca un pod inclinat pe care te cateri si apoi, sus, sus, o alta platforma care nu este prevazuta cu pereti laterali de unde, un prichindel ca Victor poate cadea usor, si apoi toboganul in valuri si foarte inalt pentru Victor.
Ema, fetita lui Alison se urca acolo. E de varsta lui Victor cum spuneam. Atitudinea mamei: undeva departe de tobogan, se uita si la ceilalti copii sa vada pe unde sunt, se joaca total relaxata cu unul din copii, care e atarnat de o bara si mai arunca o privire catre Ema care reuseste sa se catere si apoi sa se dea pe tobogan.
Apoi se urca si Victor sau ma rog ar vrea sa se urce. Atitudinea mea: stau langa el si il ajut sa se urce, il atentionez sa fie atent pe platforma de sus, il vad ca se dezechilibreaza un pic si mi se face teama, ma urc repede dupa el si ma dau pe tobogan cu el in brate. Apoi prefer sa il pun eu direct pe tobogan decat sa il mai vad escaladand platformele alea fara pereti laterali pe unde poate sa scape oricand. Nu stiu ce sa cred, pe de o parte sunt total de acord cat de mult conteaza sa lasi copilul sa exploreze, sa il ajuti sa aiba incredere in el. Imi recunosc uneori greselile ca il atentionez poate prea des, cu ai grija sa nu cazi, ai grija ca pe acolo nu poti sa te urci ca aluneci ca esti prea mic si asa mai departe. Recunosc, trebuie sa imi inving pornirile de teama si sa ma detasez un pic, sa il las sa descopere lumea atunci cand se poate face asta in deplina siguranta. Dar pe de alta parte, cu ce risc sa imi las copilul de nici 2 ani sa se urce singur pe niste platforme de genul acelui playground destinat copiilor de peste 5 ani, doar ca sa ii dau senzatia ca e independent si increzator in el... Chiar si datul singur pe un tobogan asa inalt mi se pare riscant. Imi amintesc cum o prietena de a mea, in copilarie, la o varsta destul de mare, cred ca 10 ani, dandu-se pe un tobogan inalt, a plonjat efectiv din tobogan direct pe jos, de undeva de la jumatatea toboganului. Asta pentru ca pielea venind in contact cu metalul toboganului a produs o franare brusca. La fel se poate intampla si cu cei mici, sa-si propteasca din greseala incaltamintea in partea laterala a toboganului si sa franeze brusc. In fine, oi fi io paranoica, n-oi fi.... nu stiu...