1 an...

A trecut un an si inca ma intreb cand a trecut, cum a trecut.
1 martie 2008 - aterizam pe aeroportul din Melbourne dupa o calatorie luuuunga luuuunga, obositoare, insa fara peripetii, o calatorie catre necunoscut, insa...catre noul... acasa. Unde este acasa? Hmmm...Poate parea o dilema. Acasa e aici? Acasa e acolo? As vrea sa spun ca e acolo unde am vazut lumina zilei, unde mi-e famila draga care mi-a dat viata si m-a calauzit pe drumul spre maturitate, acolo unde mi-s rudele si prietenii dragi, acolo unde am trait clipe de viata de neuitat, unde mi-am gasit jumatatea, si unde m-am bucurat de minunata perioada a primei sarcini, de extraordinara experienta, aceea de a aduce pe lume primul nostru copil. Din pacate, nu simt asta. Se zice ca acasa este acolo unde te simti cel mai bine. Ori pentru mine, sunt ani multi de cand nu m-am mai simtit acasa in Romania. Acasa ma simt aici, pentru ca aici imi e bine. Adesea sunt intrebata daca mi-e dor de tzara. De tzara? Nu nu mi-e dor... de ce mi-ar fi? Cu parintii vorbesc f des la telefon, exista internet, asa ca e simplu de tinut legatura cu cei dragi si in felul asta dorul de ei se mai alina. Sunt eu insami surprinsa ca, iaca dupa un an de zile nu mi-e dor de Romania, de viata de acolo. Exista insa doua locuri dragi sufletului meu care cu siguranta vor ramane acolo, in suflet, tot restul vietii, Cimpulung Muscel unde mereu am petrecut clipe minunate, si Sighisoara unde a venit pe lume Liviu.
Cum spuneam aici ma simt intr-adevar acasa in ciuda faptului ca inca mai avem si aici de descoperit si inteles multe lucruri noi, si multe ne par incalcite si greu de inteles. Incet incet descoperim cum functioneaza fiecare sistem in parte, educatie, sanatate, finante, etc. Cu limba engleza e iarasi "veselie" pentru ca dupa cum am mai povestit, sunt momente cand pur si simplu nu inteleg ce mi se spune. In general imi e usor sa conversez cu persoane care imi vorbesc clar si nu foarte grabit, cu mamicile de la scoala, cu vecinii, cu personalul de diverse categorii cum ar fi cei din spital sau cabinete medicale, cei care vand produse sau servicii, cei de la agentia imobiliara si asa mai departe. Insa mai sunt si persoane care iti vorbesc si repede, si cu prune in gura, si incet si daca mai e si zgomot deja "ai inteles tot". Chiar australienii insisi povestesc ca nu inteleg ce spun cei ce fac telemarket care vorbesc extrem de repede si de prost, de obicei cu accent puternic indian. In fine, deci una peste alta am momente cand ma simt frustrata ca nu inteleg ce se vorbeste insa in general multi imi spun ca engleza mea e foarte buna. Poate vorbitul si mai putin intelesul. Asa ca e nevoie de mai multa conversatie ca sa incep sa inteleg si indienii, si chinezii si mai stiu io ce alte natii.
Ei dar incepusem de la aniversarea unui an de viata in Australia, an care ne-a adus numai lucruri bune. Am avut norocul unei acomodari rapide datorita in primul rand unchiului Mihai si matusii Ruxandra, verilor si apoi prietenilor pe care ni i-am facut ulterior. Apoi toate au cam mers lant: jobul lui Adi venit imediat, acomodarea perfecta a lui Liviu cu viata de zi cu zi, apoi la scoala, progresele sale la engleza, si cel mai important progresul enorm pe care l-a avut din punct de vedere al sanatatii, am reusit sa ne aranjam o casa inchiriata, ne-am luat permise auto, "unii" mai greu, "altii" mai usor, masina, am gasit si eu ceva de lucru, si nu in ultimul rand fratiorul care va veni pentru Liviu. Am vizitat locuri noi, am intalnit oameni noi, minunati, ne-am bucurat de clipe de neuitat admirand peisaje superbe intre muntii sau mai bine zis dealurile impadurite si plajile care mai de care mai fascinante. A fost un an bogat in realizari, care inca ma intreb cum de a trecut asa rapid. Nu stiu de aici incolo cum va fi, insa chiar si asa cu stresul crizei economice, al intrebarilor "cum ne vom descurca?" "cum va fi cu doi copii?" "pana unde se va ajunge cu criza?" si altele de genul asta, important e sa ne bucuram de ceea ce avem aici si acum si sa fim optimisti cum am fost si pana acum.