Sacrificiu sau implinire

Liviu a crescut, e baiat mare acum, a crescut atat de repede si atat de des ne apuca dorul pe noi parintii, de clipele cand era cat o galusca, cand il tineam in brate si sorbeam cu nesat mirosul acela dulceag de bebelus si ii pandeam fiecare zambet si fiecare noua miscare. Ne mai apuca dorul de clipele cand dormeam cu el pe pieptul nostru ca sa ii alinam durerile de burtica, de clipele cand se ghemuia la pieptul meu intr-o betie de fericire, strangandu-mi cu degetelele micute dar puternice cate un deget si plescaind de placerea gustului laptelui matern, privind in acelasi timp fix in ochii mei, calm, linsitit simtind dragostea si siguranta invaluindu-l. Cum sa nu te topesti in astfel de momente, cum sa nu ti le amintesti iar si iar pentru tot restul vietii.
Eeeeei si acum realizez cat de scurte au fost clipele astea si cat de minunate. Nu spun ca a fost usor, au fost nopti nedormite, au fost incercari esuate de a introduce noi alimente, au fost crize de plans greu de calmat, au fost boli, au fost nopti cu febra si cate si mai cate..., orice mama stie.
A fost si este o mare implinire continuata cu venirea pe lume a lui Victor, un alt dar minunat de la Dumnezeu menit parca sa ne aline dorurile de acea perioada a primilor ani din viata lui Liviu. Desi constienta ca nici de data asta nu e deloc usor, mai ales ca nu avem niciun fel de ajutor, ma gandesc de multe ori ca as vrea sa opresc timpul in loc sa ma bucur mai mult si mai mult de clipele astea minunate, de fiecare zambet, de fiecare descoperire, de fiecare stralucire a ochisorilor alora iscoditori. Simt cum nu imi mai ajunge timpul. Incerc pe cat pot sa savurez clipele astea de acum pentru ca stiu ca altele nu vor mai veni cel putin pana la aparitia nepotilor daca ne-o ajuta Dumnezeu sa ajungem pana acolo. Iubesc meseria asta de mama, care, cred eu e cea mai frumoasa meserie din lume si cea mai bine platita, cu zambete, pupici si iubire. Si pentru ca o iubesc, consider ca nu ma sacrific ci ma daruiesc copiilor mei incercand sa fac totul cat de bine pot pentru ei, in ciuda oboselii, a crizei permanente de timp, a casei ravasite, a lipsei de chef si de idei in ale gatitului si asa mai departe.
Mai deunazi cineva imi spunea ca sunt prea exagerata in ale cresterii pruncului, caci stau prea mult cu el in brate, ii veghez somnul si incerc sa i-l fac cat mai confortabil si adormitul cat mai placut. Ba in plus ar trebui deja sa ma apuc sa il invat independent. Pai mama ei de independenta, ce inseamna independenta pentru un bebelus de 4 luni? Sa il lasi sa planga neconsolat in patutul lui in timp ce tu urmaresti stirile tv? sa il fortezi sa adoarma singur in propria camera deloc prietenoasa caci e lipsita de caldura si mirosul mamei doar pentru a te integra in tiparele societatii care oricum te critica indiferen ce ai face? Nasterea e traumatizanta pentru bebelus. El vine din lumea aia a lui calda si placuta, intr-o lume rece si ostila in care singura sa legatura e mama. El are nevoie de atingerea si mirosul mamei ca de aer, are nevoie de vocea blanda a mamei, de leganatul si somnul dulce la pieptul mamei. Conform carei ratiuni sa imi indepartez eu pruncul de la piept, grabindu-ma sa il declar independent? Dintre atatea specii de pe planeta asta, doar noi oamenii suntem cei care ne izolam bebelusii nou nascuti in camere reci si intunecate si ii hranim cu biberoane cu lapte praf in loc sa raspundem nevoilor lor primare, acelea de a ii alapta si de a-i adormi la pieptul nostru, de a le crea confortul si siguranta atat de necesare dezvoltarii psihice si emotionale. Ca tot veni vorba de presiunea asta a societatii, chiar citisem saptama trecuta pe blogul Alinei despre inevitabila blamare a femeii mama de catre semene. Zic semene pentru ca pana acum nu am vazut niciun barbat care sa faca asta. Caci imediat ce am auzit criticile cu pricina, mi-au venit in cap cele scrise de Alina, pe care probabil daca nu le scria ea, le scriam eu acum caci asta e realitatea.
Asa ca revenind la cresterea copiilor, eu am ales sa o fac conducandu-ma dupa instinctele materne, care se stie ca sunt cele mai puternice, si nu dupa presiunea societatii. Am ales sa ofer copilului meu ceea ce e mai important pentru el, acum in primele luni de viata, mangaierea, atingerea, mirosul, vocea mamei, dragostea, confortul, siguranta, alinarea. Recunosc ca sunt o norocoasa ca am putut alege asta, caci sunt convinsa ca desi unele mame si-ar dori, sunt fortate de imprejurari sa mearga la serviciu de la o varsta frageda a bebelusului, altele au poate mult prea multi copii si nu isi permit sa ofere atat de mult unuia singur, si ma mai duce gandul si la taranca romanca de odinioara (poate ca si acum e la fel) care e nevoita sa isi care pruncul dupa ea in caruta si sa il lase sa planga undeva la umbra copacilori pana cand, obosit, adoarme cu lacrimile pe obrajori, in timp ce ea trebuie sa isi vada de munca campului caci din asta traieste si nu isi poate permite sa faca altfel.
Si uite asa mi-am zis eu ca si eu si copiii suntem norocosi ca ne putem bucura atat cat s-o putea de momente atat de speciale petrecute impreuna. Asta datorita tatalui lor care se ocupa pe langa altele de partea materiala si el la radul lui simtindu-se la fel de norocos ca ne poate oferi un asa dar deosebit, acela de a ne bucura unii de prezenta altora. Mama ca isi poate vedea copiii cum cresc sub proprii ochi, nepierzand nicio clipa din evolutia lor atat de rapida, iar copiii, ca sunt pur si simplu langa mama lor. In curand stiu ca va veni vremea cand minunea asta se va termina si voi incepe si eu munca asa ca trebuie sa ma bucur din plin acum cat pot de clipele astea impartite cu Victoras, caci cu Liviu, la vremea lui am avut acelasi mare noroc.
Apoi mai cred ca toata teoria asta cu "l-ai invatat in brate" e o mare prostie. Normal ca vreau sa imi invat copilul iubit si fericit si nu abandonat iar pe de alta parte mai cred ca eu ca adult trebuie sa ma adaptez nevoilor copilului si nu invers.
Am auzit multe de cand s-a nascut Liviu, ca un copil te trage mult inapoi, ca daca nu il bati din cand in cand, ti se urca in cap, ca plansul e bun ca dezvolta plamanii, si cate si mai cate . Si aici ar fi multe de spus, cum sa bati un copil? Tu ca adult mare si puternic, cum poti sa ridici mana asupra unei fiinte lipsite de aparare? Chiar nu exista metode de educatie care sa nu implice abuzul, violenta? Dar in fine asta e alta poveste. Noroc ca aici in Australia nu vezi ca si in Romania, mamici sau bunici care isi plesnesc copiii pentru ca nu vor sa mearga acasa sau pentru ca au scapat covrigul in nisip.
E mult, e extrem de mult de povestit despre aceasta arta a cresterii copiilor caci pana la urma e o arta. Trebuie, pe langa pasiune sa fii inzestrat(a) cu multe altele pentru a creste un copil fericit, cu personalitate, increzator, cu sufletul si mintea deschise. Aceste multe altele de care mai ai nevoie sunt bineinteles disponibilitatea in primul rand, apoi rabdarea, tactul, calmul, blandetea, vorba dulce si asa mai departe. Eu cel putin nu mi-am adus copiii pe lume pentru a-i transforma in robotei care sa asculte orbeste ordinele si instructiunile mele caci daca nu, primesc bataie sau pedeapsa. Nu i-am adus pe lume nici pentru a ma grabi sa ii declar independenti. Oare ce treaba mai importanta am eu acum, la momentul asta, in afara de a le fi aproape in orice clipa, de a le raspunde si de a-i mangaia atunci cand plang si sunt suparati, de a-i ajuta sa creasca in pace si armonie? I-am adus pe lume pentru a ma darui lor, pentru a le oferi totul si aici nu ma refer la material. I-am adus pe lume pentru a-i invata sa comunice, pentru a-i invata ca daca striga dupa ajutor, noi, parintii lor suntem langa ei, pentru a-i invata ca au alaturi niste parinti pe care se pot baza si care le sunt in acelasi timp si prieteni, niste parinti carora sa nu le fie frica sa le povesteasca trasnaile facute caci totul se rezolva prieteneste si cu vorba buna.